Tutunul în România

Tutunul în România

Tutunul pe teritoriile româneşti

 Turcii, în timpul domnitorilor fanarioţi,  au intermediat pătrunderea tutunului în provinciile româneşti – Muntenia, Moldova şi Transilvania. Numai aceştia îşi permiteau să aibă câte un rob pentru pregătirea „narghilelelor” prin care fumul de tutun era spălat într-un recipient cu apă parfumată, înainte de a fi inspirat de fumător, printr-un tub flexibil. Cu trecerea timpului, narghilelele şi „ciubucurile” (pipe cu ţeava lungă) au devenit mai accesibile. În secolul al XVIII-lea a fost a fost amenajat la Bucureşti unul din primele localuri din Europa, în care se ofereau cafea, narghilele şi ciubucuri. (Din această perioadă provin cuvintele cafegiu şi tutungiu. Unora dintre fumătorii de ciubuc, tutungiul le spăla cu o cârpă muştiucul – capătul tubului prin care se trăgea fumul, deoarece ciubucul era comun, serviciu pentru care se dădea un „bacşiş” care a fost numit apoi „ciubuc” şi respectiv „ciubucar”).

Obiceiul fumatului pătrunde târziu în teritoriile româneşti, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Primele informaţii au fost furnizate de Ion Ionescu de la Brad, în urmă cu 150 de ani. Ca mărturii arheologice, amintim că în 1971 a fost descoperită o „lulea de pământ”.

În anii 1812 – în Moldova şi 1821 – în Muntenia, au luat fiinţă primele fabrici rudimentare de prelucrare a tutunului. Cultura tutunului se realiza pe suprafeţe mici, până la Primul Război Mondial. În perioada interbelică, ia fiinţă Regia monopolurilor statului şi în 1930 suprafaţa cultivată cu tutun ajunge la 35.000 ha. Suprafaţa cultivată cu tutun se reduce ulterior, oscilând între 10.000 şi 18.000 ha anual. Pentru realizarea de ţigarete superioare, s-a recurs la importul de tutun şi foiţă din America, cu care se realizează ţigaretele „Virginia”, „Regale”, „Carol”, „Bucureşti”, „RMS” etc., unele dintre ele fiind exportate. După o reţetă de fabricaţie românească, se realizează ţigările „Plugar” şi „Naţionale” care au fost solicitate la export, în Europa Occidentală. Ţigările franţuzeşti „Gitanes” se fabrică şi în prezent după reţetele fabricii de tutun din Bucureşti din perioada interbelică.

În perioada comunistă s-au realizat ţigaretele „Snagov” destinate la început demnitarilor (Gheorghe Gheorghiu – Dej şi Ion Gheorghe Maurer) care nu doreau să consume „produse occidentale”. Ulterior s-a dezvoltat contrabanda cu ţigări occidentale „Kent”, „Marlboro”, „Winston” etc., considerate produse de lux şi oferite mai ales drept „ciubuc”.

După „evenimentele din 1989”, producţia de ţigarete româneşti a scăzut din cauza concurenţei ţigaretelor străine importate fără restricţii, a contrabandei cu ţigarete contrafăcute şi a scăderii producţiei de tutun, devenită nerentabilă. De la 35.000 de hectare cultivate cu tutun în 1990 s-a ajuns la 10.000 de hectare. Până în 1990 se exportau în Franţa 25 tone de tutun anual pentru fabricarea ţigaretelor „Gauloses”, export care a încetat. Producătorii multinaţionali care au intrat pe piaţa românească, folosesc tutun din import. Singurul cumpărător al tutunului autohton este societatea „Tutunul Românesc”, care acoperă doar o cincime din cererea pieţei interne realizând numai 10% din câştigul firmelor străine care au investit în România.

Odată cu răspândirea tutunului în lume s-au înmulţit şi cercetările privind toxicitatea sa, consecinţele fumatului şi riscurile reale legate de fumat.

Piaţa românească de produse din tutun este de 1,1 miliarde de dolari anual, suma provenind din vânzarea a 32 de miliarde de ţigarete. Producţia de tutun este sub 8000 de tone anual, dar din documentele negociate cu Uniunea Europeană în vederea aderării, reiese că România va mări producţia până la 21.000 de tone. Dintr-un gram de tutun se poate obţine o ţigaretă.

În ţara noastră există o slabă preocupare în privinţa politicilor de descurajare a fumatului, dacă ţinem seama de cum se aplică legea nr. 349 sau mai bine-zis cum nu se aplică legea 349 pentru prevenirea şi combaterea efectelor consumului produselor din tutun.

Compoziţia chimică a tutunului şi a fumului de tutun

Referitor la compoziţia chimică a tutunului şi a fumului de tutun, se pot evidenţia unele aspecte de maximă importanţă.

În primul rând, vom aborda compoziţia chimică  a „plantei de tutun”, compoziţie asemănătoare (în mare) regnului vegetal, cu particularităţi specifice speciei. În etapa a doua, vom aborda compoziţia chimică a „fumului de tutun”, unde, în urma prelucrărilor suferite de plantă, a arderilor, compuşii chimici se transformă dând naştere la substanţe noi, sau apar noi compuşi, adăugaţi în procesele de tehnologice de prelucrare biologică, chimică, fizică etc.

Planta de tutun are o compoziţie chimică complexă, incluzând apă, substanţe organice şi substanţe anorganice. Cercetătorii au evidenţiat în planta de tutun peste 2000 de compuşi chimici, care, ulterior, prin prelucrări, condiţionări şi ardere, ajung în fumul de ţigară la peste 4000 de substanţe chimice diferite.

Frunzele mature conţin:

  • apă (proaspete: 75-90%; în stare uscată: 20-30%; fermentate: 15-17%);
  • substanţe minerale (potasiu, calciu, sodiu, magneziu, fier, mangan, aluminiu, fosfor, sulf, siliciu, clor, cupru; urme de seleniu, beriliu, brom, zinc, cadmiu, crom, cobalt etc.);
  • compuşi organici (N-nicotine 0,5%; N-proteic 0,8-3%; N-amidic 0,02-0,57%; celuloză brută 8-15%; amidon 3,3-4,6%; glucide solubile 1-2%; substanţe pectice 6,3-12,8%; lipide brute 0,6-3,4%; acizi organici 5,5-29,3%; răşini 3-16%; ulei eteric 0,4-1,2%; ceruri 0,2-0,3%.

Dintre substanţele organice azotate, menţionăm: * alcaloizi cu nucleu piridinic (nicotină, nornicotină, anabazină, anatabină, N-metilanabazină, N-metilanatabină, nicotin-1-N-oxid, nicotirină, nicotelină, cotinină, miosmină, piridină, izonicoteină, 3-piridil-metil-cetonă, 3-piridil-propil-cetonă); * alcaloizi cu nucleu pirolidinic (pirolidină, N-metil-pirolidină, 2-metil-pirolidină, N-metil-pirolină);      * alcaloizi cu nucleu indolic ( harman, norharman). Unii alcaloizi secundari se formează în cursul procesului de uscare sau de fermentare a frunzelor. Frunzele mai conţin mici cantităţi de compuşi bazici azotaţi (metilamină, izoamilamină, colină, trigonelină), aminoacizi liberi (prolină, ornitină, citrulină) şi peptide. Nicotina se sintetizează în rădăcină, de unde este transportată şi depozitată în frunze sub formă de săruri organice sau combinaţii glucidice. Celuloza şi amidonul sunt însoţite de mici cantităţi de dextrine, hemiceluloze, materii pectice, acid pectic, glucoză, fructoză, zaharoză, maltoză, rafinoză, stahioză, glucozamină, galactozamină.

Seminţele conţin apă (9%), proteine (22-25%), lipide (35-58%), amidon şi zahăr (6-7%), pentozamine (3%), celuloză (7%), substanţe minerale (3,5-3,8%).

Uleiul gras din seminţe are în compoziţie acizii: palmitic (8,07%), stearic (3,25%), oleic (11,9%), linoleic (76,13%), linolenic (0,65%); sunt semnalate prezenţa nicotinei, nornicotinei, cantităţi foarte mici de anatabină şi urme de anabazină; mai sunt prezente glucoza, fructoza, zaharoza, rafinoza, planteoza etc.

Această compoziţie foarte complexă se modifică şi se completează prin arderea tutunului, întrucât ţigareta se poate asemăna cu un „veritabil laborator chimic” în care fumătorul îşi prepară substanţele nocive ce acţionează împotriva sa şi a celor din jur. Cercetătorii au identificat peste 4000 de compuşi (substanţe chimice diferite) rezultaţi în urma arderii tutunului din care peste 300 sunt demonstrate ca toxice pentru celula umană, iar dintre aceşti compuşi toxici, 60 ar avea acţiune cancerigenă, acţiune demonstrată la 43 de substanţe.

Mult timp s-a crezut că „nicotina” este singurul compus toxic al tutunului şi al fumului produs de arderea acestuia. Ulterior s-a constatat că prin ardere compuşii chimici din tutun se transformă dând naştere altor compuşi, unii dintre ei foarte toxici, printre care figurează oxidul de carbon, hidrocarburile aromatice policiclice cancerigene şi compuşi iritanţi ai aparatului respirator. Transformări asemănătoare cu ale compuşilor naturali din tutun suferă şi „adjuvanţii” adăugaţi în timpul prelucrării tutunului (umectanţi, arome, conservanţi, stabilizanţi, coloranţi etc.).

În timpul arderii unei ţigarete, prin aspirare de aer, în zona arderii se ating temperaturi de peste 800oC. Se consumă oxigen cu formare de bioxid de carbon, dar în imediata vecinătate oxigenul devine insuficient şi are loc o ardere incompletă cu formare de oxid de carbon. Gazele arse care circulă de la zona aprinsă spre filtru, încălzesc masa de tutun la temperaturi ce scad de la zona de ardere spre filtru. În zona vecină zonei de ardere temperaturile pot fi de peste 500oC când se produc reacţii de „piroliză” şi de „cracare” cu ruperea legăturilor C-C şi C-H cu formare de carbon şi compuşi chimici reactivi. În zonele următoare cu temperaturi sub 500oC, se produc reacţii de „izomerizare” şi „distilări” ale compuşilor volatili. Produsele finale, trec prin filtru şi sunt inspirate de fumător ca „fum” (fum primar).

Un alt produs al arderii tutunului este cenuşa.

Fumul de tutun este un aerosol format dintr-o fază gazoasă, o fază solidă şi una lichidă, din particule foarte fine, care asigură pătrunderea în alveolele pulmonare şi de la acest nivel – în toată circulaţia sanguină a organismului omului.

Fumul este un amestec de produse toxice reprezentând un aer contaminant aproape perfect.

Fumul de tutun conţine (în principal) 4 tipuri de compuşi nocivi (toxici) ale căror efecte toxice se cumulează, se întrepătrund: nicotina, oxidul de carbon (monoxidul de carbon), gudronul (tarul) şi compuşi iritanţi (oxizi de azot, butan, amoniu, cianide, fenoli etc.).

Ţigara ascunde în ea o fabrică ucigaşă de compuşi pentru fiinţa umană.Dumitru-Nastasa-150x150

„Cunoașterea ne face liberi și sănătoși”!

Dumitru Nastasă

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.