Liviu Bumbu (senator UNPR Neamț): Ce vrea, de fapt, Rusia?

Liviu Bumbu (senator UNPR Neamț): Ce vrea, de fapt, Rusia?

 

Încurajată de mâna întinsă de Europa, Rusia s-a încruntat către România şi a cerut dezafectarea scutului antirachetă de la Deveselu „până nu va fi prea târziu”. Nu-mi dau seama ce-o fi însemnând pentru ruşi „prea târziu”. O atitudine inacceptabilă. România nu are a se conforma unei asemenea pretenţii cu iz de ultimatum. Nu mai suntem în 1940.

Ce vrea, de fapt, Rusia ?

Moscova a acuzat de mai multe ori că sistemele antirachetă care urmează să fie instalate în România şi Polonia reprezintă încălcări ale prevederilor Tratatului forţelor nucleare intermediare (INF). Ca reacţie la acuzaţiile Moscovei, Preşedinţia Statelor Unite a comunicat în mai multe rânduri că sistemul american de apărare antirachetă care va fi amplasat în România nu încalcă Tratatul forţelor nucleare intermediare (INF). Miza reală a mesajului adresat acum de Federaţia Rusă către SUA şi România în ce priveşte amplasarea sistemului de apărare antirachetă de la Deveselu este că, de fapt, sistemul ar putea cuprinde şi rachete de tipul Tomahawk care ar avea capacitatea de a lovi Moscova sau alte oraşe din zona europeană a Rusiei. Americanii, românii, dar şi experţii NATO spun că este vorba despre un sistem pur defensiv, un complex terestru de tip AEGIS care se compune dintr-un radar de detectare, trasare de ţinte şi ghidare de rachete, precum şi dintr-un sistem de lansare alcătuit din celule verticale care să lanseze rachete balistice de un anumit tip. Fals, afirmă experţii militari ruşi. Doar 24 de celule sunt destinate rachetelor balistice, restul vor servi la lansarea de rachete care să protejeze sistemele anti-aeriene, iar 8 vor fi destinate lansării rachetelor Tomahawk.

Pornind de la aceste realităţi, mass-media rusă a lansat o serie de dezinformări cu privire la scutul antirachetă, dintre care mai des invocat este cel că ar fi nevoie de acordul Moscovei pentru instalarea lui şi că acesta reprezintă un pericol la adresa Rusiei. Eu cred că nu este nevoie de acordul Rusiei pentru un tratat bilateral între Statele Unite şi România. Ar fi nevoie de o astfel de binecuvântare a Moscovei doar dacă România s-ar afla sub dominaţia Rusiei. Vladimir Putin şi-a mai exprimat o dată o nemulţumire asemănătoare, în 2007, când s-a supărat că nu i s-a cerut acordul pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel de atitudini demonstrează că Rusia nu a renunţat la obiceiul imperialist de a vedea anumite ţări ca făcând parte din sfera proprie de interese.

Al doilea argument – că scutul antirachetă ameninţă securitatea Rusiei – este la fel de fals. Rachetele ce vor fi instalate în România au ca ţintă alte rachete, nu sunt destinate să atace oraşe sau oameni. Rachetele din România constituie un element de apărare. Temerea Rusiei nu este că va fi atacată, ci că nu va mai putea ataca. Altă atitudine care demonstrează că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Adevărul este că ruşilor nu le pică tocmai bine decizia coaliției internaționale de a instala mai multe sisteme de tip MK41, Aegis cum li se mai spune, în zona NATO. De aceea au început să declare peste tot că acțiunea reprezintă o provocare gravă la adresa securităţii internaţionale.

Pornind de la acestă situaţie, dar şi de la alte realităţi care au în centrul lor Rusia – vezi anexarea Crimeei, destabilizarea Ucrainei, intervenţia în Siria, ameninţările adresate Republicii Moldova – un observator atent descoperă o anumită strategie, bine pusă la punct. Rusia e pe cale să inventeze un nou tip de diplomaţie, greu de definit,  care presupune, în orice caz, o inversare a evenimentelor. Adică întâi acţionezi şi apoi negociezi cu partenerii sau adversarii, fie pentru a consolida rezultatele dorite, fie pentru a obţine ceva. Metoda militară „ne aruncăm în luptă şi apoi mai vedem” este arhicunoscută, dar ea presupune o confruntare deschisă. Metoda perfecţionată acum de Kremlin este mai degrabă una politică, un fel de combinaţie între o operaţiune secretă şi una cât se poate de reală. Ar fi ceva de genul „ne aruncăm în luptă şi apoi vedeţi voi ce faceţi”.

Occidentul nu a acceptat anexarea Crimeei, nu are încredere în dorinţa Moscovei de a respecta acordurile de la Minsk. Operaţiunea din Siria a generat un val de critici şi de semne de întrebare, liderii lumii nereuşind să priceapă adevăratul joc  manevrat de Putin. In schimb, în interiorul Rusiei, politica externă a şefului statului se bucura de o uriaşă popularitate.

 

Octavian Liviu Bumbu

Senator UNPR

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.