Despre droguri: LSD – compusul suprem al dezintegrării umane!

Despre droguri: LSD – compusul suprem al dezintegrării umane!

DROGURI  HALUCINOGENE; DIETILAMIDA ACIDULUI LISERGIC (LSD) considerat și „COMPUSUL SUPREM AL DEZINTEGRĂRII UMANE” sau un „URANIU AL DROGURILOR”

(LSD-25, partea a II-a)

Aşa cum specificam în materialul din numărul trecut, „acidul lisergic” este un compus chimic ce constituie nucleul de bază al alcaloizilor din „Cornul de secară”.

Ce este „Cornul de secară” şi de când se cunosc şi se folosesc compuşii lui ?

Cornul de secară reprezintă scleroţii ciupercii „Claviceps purpurea” din familia Hypocreaceae. Această ciupercă, parazitează culturile de secară şi forma de rezistenţă a acesteia este „sclerotul” cu aspect de „corn” sau de „pinten de cocoş”, de culoare neagră-violacee la exterior şi albă în interior, cu dimensiuni cuprinse între 1-4 cm lungime şi 3-7 mm grosime. Gustul este dulceag, apoi iute şi neplăcut, iar mirosul este specific de ciupercă.

Ca medicament, cornul de secară este relativ recent, istoria farmaciei deţine puţine informaţii despre el.

Scriitorii antici chinezi amintesc despre „prescrierea ergotului (sclerotului) în cazul naşterilor grele”. Istoria evului mediu este legată de grave nenorociri de mari proporţii din cauza necunoaşterii proprietăţilor cornului de secară. Ergotul (sclerotul), ajungând împreună cu cerealele în făină şi de aici în alimente, a provocat intoxicaţii grave, în masă. Sute de mii de victime şi-au pierdut viaţa în secolele X în Franţa, XII în Spania, XVI şi XVII în Ţările germanice şi până în secolul XIX întreaga Europă să fie încercată de această teribilă boală căreia i s-a dat numele de „Focul Sfântului Antoniu”, datorită senzaţiei de sete şi a arsurilor care însoţeau această boală, precum şi de la numele „Sfântului Antoniu” dat spitalelor în care erau internaţi bolnavii. Şi în secolul XX s-au semnalat epidemii în Etiopia !

Un fidel observator al acestei teribile maladii a fost medicul J.A.Sring, care a zugrăvit un terifiant portret al maladiei îngrijind bolnavi din Bavaria: „…boala începe printr-o senzaţie de disconfort la picioare. Un fel de furnicături, după care stomacul este afectat de violente convulsii şi în final, răul se propagă la mâini şi apoi la cap. Degetele ajung să sufere contracţii aşa de puternice încât şi cel mai robust om abia poate să le stăpânească. Articulaţiile membrelor par luxate. Bolnavii afectaţi scot ţipete şi se plâng că un foc devorant le arde mâinile şi picioarele. Pe tot corpul curg râuri de sudoare. După dureri, capul cade greu, apar ameţeli, iar ochii se acoperă de o ceaţă densă. Unii bolnavi orbesc complet sau văd obiectele dedublate. Mulţi pierd memoria, se clatină în mers ca ţi cum ar fi beţi şi nu mai sunt stăpâni pe facultăţile lor intelectuale. Unii devin maniaci, alţii melancolici, o altă categorie cad într-un somn comatos. Maladia durează 2-4 şi chiar până la 12 săptămâni, cu intervale de repaus”. 

Astfel, cauza acestei teribile maladii, atât de sugestiv denumită „focul Sfântului Antoniu” se datora prezenţei în cerealele panificabile a scleroţilor, ergotului sau cornului secarei, cum erau popular denumiţi. Ajungând în cereale înainte de desprinderea de pe spic, odată cu treierarea, scleroţii sunt măcinaţi în acelaşi timp cu boabele de secară şi astfel, ajung în pâine. O cantitate crescută de scleroţi, în pâine, declanşează boala, prin intoxicaţia cu alcaloizii pe care-i conţin.

Mai târziu, în funcţie de manifestările intoxicaţiei, „ergotismul propriu-zis” a fost şi el caracterizat ca putând fi:

  • „ergotism gangrenos” (focul Sfântului Antoniu), care se manifesta prin dureri arzătoare în membre, gangrene, descompunerea până la os a membrelor şi moarte;
  • „ergotism convulsiv” caracterizat prin contracţii dureroase ale membrelor.

Prima descriere de utilizare terapeutică în Europa a cornului de secară, aparţine lui Lonitzer, care, în anul 1582 consemna că în scopul declanşării travaliului, în naşterile grele, doza activă ar fi constituită din 3 scleroţi de mărime medie.

Abia în secolul XIX, drogul a fost preluat de diversele farmacopei ale vremii.

Denumirea intoxicaţiei „ergotism” provine de la numele dat în limba franceză sclerotului -ergot de seigle-, ergot însemnând „pinten de cocoş” (aluzie la forma sclerotului şi aspectul spicului de secară parazitat.

Din punct de vedere chimic, cornul de secară conţine alcaloizi în cantităţi de 0,1-0,2 g%, rar întâlnindu-se valori ce urcă până la 0,8 g%.

Toţi alcaloizii cornului de secară conţin nucleul indolic, dar cei mai importanţi dintre ei sunt derivaţi ai acidului lisergic. Pot fi clasificaţi în mai multe moduri:

  1. grupa ergometrinei – ergometrina (ergobazina, ergonovina)

– ergometrinina

  1. grupa ergotaminei – ergotamina – ergotaminina

– ergozina – ergozinina

  1. grupa ergotoxinei – ergocristina – ergocristinina

– ergocriptina – ergocriptinina

– ergocornina – ergocorninina

  1. grupa clavinei – alcaloizi fără importanţă terapeutică, întâlniţi şi la alte

graminee.

Altă clasificare ar fi:

I – grupa acidului lisergic:      – grupa ergometrinei

– grupa ergotaminei

– grupa ergotoxinei

II – grupa clavinei sau a dimetilergolinei.

Pentru determinarea structurii alcaloizilor din cornul de secară au fost necesare cercetări ce s-au derulat pe un parcurs de aproape 50 de ani, în laboratoarele cele mai mari de fitochimie ale lumii. Savantul francez G. Tanret a izolat primul alcaloid specific abia în 1935. Cercetările lui Stoll şi Hoffmann în Elveţia şi Jacobs în SUA, au stabilit în cele din urmă structurile reale ale compuşilor cornului de secară, făcând lumină în complicatul edificiu molecular ce-i caracterizează. Acidul lisergic intră în structura alcaloizilor terapeutic activi. Amida acidului lisergic, ergina, constituie nucleul de bază al alcaloizilor din cornul de secară.

În ergot au mai fost identificaţi un număr mare de compuşi chimici, dintre care unii contribuie la activitatea terapeutică. Iată câteva grupe de compuşi:

  • Aminoacizi;
  • Amine;
  • Pigmenţi;
  • Substanţe cu structură sterolică;
  • Glucide;
  • Lipide;
  • Scvalen şi Uracil etc.

În general, toţi alcaloizii din compoziţia chimică a cornului de secară menţionaţi mai sus, posedă ca activitate farmacologică principală, proprietatea de a contracta muşchiul uterin (acţiune ocitocică). În terapeutică este utilizată în acest scop numai ergometrina. Alcaloizii din grupa a doua şi a treia prezintă şi o acţiune simpaticolitică, secundară. Printr-o intervenţie chimică (hidrogenare catalitică), alcaloizii din cornul de secară îşi pierd acţiunea ocitocică iar ergometrina orice fel de activitate. La alcaloizii din grupa a doua şi a treia, cei insolubili, acţiunea secundară simpaticolitică devine acţiune principală, de intensitate terapeutică utilizabilă. Ei capătă proprietăţi hipotensive şi de stimulare a circulaţiei cerebrale.

Medicamentele pe bază de ergotoxină sunt întrecute, ca arie de întrebuinţare, doar de antibiotice. Primul medicament din această serie, Hydergin, a făcut epocă şi, în prezent, aproape fiecare ţară producătoare de medicamente are „Hydergin”-ul său (Redergin, DH-Ergotoxin, Circanol, Secatoxin, Ergotop şi multe alte mărci depuse. Ergoceps este preparatul românesc).

Cercetările farmacologice au demonstrat că unii derivaţi ai acidului lisergic, alcaloizi care nu-şi găsesc locul în terapeutică, prezintă o acţiune asupra Sistemului Nervos Central destul de interesantă pentru a fi luată în seamă.

Astfel, în cursul unor studii sistematice întreprinse de firma Sandoz cu scopul de a obţine pe cale semisintetică  substanţe cu proprietăţi analeptice cardiace, similare nicetamidei, chimistul A.Hoffmann a sintetizat în anul 1938 dietilamida acidului lisergic, care s-a dovedit însă farmacologic inactivă ca analeptic cardiac.

Cinci ani mai târziu, acelaşi chimist Hoffmann, reia cercetările întreprinse asupra derivaţilor acidului lisergic (întrerupte de războiul mondial) şi descoperă întâmplător acţiunea halucinogenă a LSD-25 (al 25-lea compus din respectiva serie de cercetări). Efectul halucinogen se instalează la scurt timp de la administrare (aproximativ 40 de minute) şi durează între 4 şi 12 ore, depinzând de starea psihică şi fizică a subiectului. Iniţial apar efecte neurovegetative ca midriază, hipertensiune, creşterea frecvenţei cardiace, după care se instalează efectele psihice constând în halucinaţii vizuale colorate, luminoase, înregistrându-se o percepţie distorsionată a proporţiilor propriului corp, deformarea noţiunilor de spaţiu şi timp, dedublarea personalităţii, subiectul având senzaţia că asistă ca spectator la propriile acţiuni. Urmează apoi o stare depresivă, care îl împinge pe cel ce a utilizat drogul, să recurgă din nou la el, pentru a se elibera de această senzaţie de mizerie fizică şi psihică profundă.

Chimistul Hoffmann şi-a autoadministrat drogul, în scopul precizării acţiunilor sale. Voi relua observaţiile chimistului A.Hoffmann în urma autoexperimentului, aşa cum au fost consemnate de Acad. Prof. dr. docent farmacist Emanoil Grigorescu, în cartea „Strămoşii plantelor medicinale” apărută la Editura Cantes din Iaşi, în 1998: „…după ce şi-a înghiţit substanţa, nu a simţit nimic. În timp ce îşi vedea de alte treburi însă, cam după vreo 40 de minute, au început să apară primele simptome.

La început a constatat că îl supărau ochii. Pupilele se dilatau, lumina directă îi producea dureri oculare, claritatea vederii se deteriorase, în orice caz se instala un efect de tip midriatic, ca şi cum şi-ar fi picurat soluţie de atropină în ochi. Între timp, frecvenţa cardiacă şi pulsul erau în creştere şi, mai îngrijorător, apăreau şi semnele evidente ale unei tensiuni arteriale ridicate. Dar, cele mai surprinzătoare efecte abia începeau să aibă loc. erau efecte psihice constând din halucinaţii vizuale colorate, luminoase, înregistrând o percepţie distorsionată a propriului corp, deformarea senzaţiilor de timp şi spaţiu, dedublarea personalităţii, având impresia că asistă ca spectator la propriile acţiuni.

Mai târziu avea să povestească despre imagini colorate de o delicateţe extraordinară ca apoi să se transforme în cele mai îngrozitoare viziuni, până la limita suportabilului. Apoi, deodată, avea impresia că trupul i-a crescut nelimitat până la a putea să ţină în braţe însăşi globul pământesc, ca peste câteva clipe, care lui i se păreau a fi secole întregi de trăire, să capete dimensiuni microscopice. Cele mai mici obiecte, o ceaşcă, un ac, deveneau, pe lângă el, mari cât un bloc cu câteva etaje sau cât un stâlp de telegraf…”

Senzaţiile descrise mai sus apar la utilizarea neraţională a unor astfel de substanţe, reprezentând un fenomen social din cele mai morbide. LSD-ul reprezintă, după heroină, drogul preferat al mediilor intelectuale, îndeosebi studenţi şi elevi.

Ca orice drog, toxicomanul necesită nenorocita otravă psihică din ce în ce mai des şi în doze mereu crescânde, până la deteriorarea totală a organismului său (drogul fiind considerat pe drept cuvânt „compusul suprem al dezintegrării interioare”, un fel de „uraniu al drogurilor”).

După trezirea din lumea de vis, toxicomanul are parte de o stare depresivă care-l marchează definitiv şi îl împinge să recurgă din nou la drogul care să-l elibereze de senzaţia de mizerie fizică şi psihică.Dumitru-Nastasa-150x150

„Cunoașterea ne face liberi și sănătoși” !

Dumitru Nastasă, farmacist primar

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.